Ernest Chausson (1855-1899) - Poème, Op.25
Chausson a fost un compozitor francez a cărui carieră promițătoare a fost scurtată de moartea sa timpurie la vârsta de 44 de ani. După ce și-a încheiat studiile de drept, a mers să studieze compoziția la Conservatorul din Paris cu Massenet și Franck. A lucrat la Société Nationale de Musique - organizație care promovează muzica franceză, până la moartea sa.
Producția sa a fost mică, dar semnificativă. Una dintre lucrările care ies în evidență este Poema pentru vioară și orchestră. Această lucrare cu o singură mișcare a fost publicată în 1896, la cererea violonistului belgian Eugène Ysaÿe. Se bazează pe The Song of Love Triumfant ( Le Chant de l’amour triomphant ) al romancierului rus Ivan Turgenev, care spune povestea a doi tineri care s-au îndrăgostit de aceeași femeie.
Piesa începe într-o dispoziție întunecată și sombră, iar vioara intră cu o declarație de cadență intimă. Muzica devine curând mai pasională, iar partea de vioară se transformă într-un afișaj emoțional al melodiilor lirice și al pasajelor virtuosice. Violonistul Vincent P. Skowronski a dat următorii sfaturi violonistilor care încercau să interpreteze această piesă:
„Poème este o experiență de joacă lungă, dificilă și sensibilă, așa că trebuie să economisești cât mai multă energie. Dar, cheltuiți cât mai multă energie pe care o poate gestiona paleta ta caleidoscopică, deoarece rareori aveți ocazia să vă deplasați cu o cantitate atât de copioasă de splendoare violinistă. ”
Vadim Repin interpretează Poème de Chausson
Ralph Vaughan Williams (1872-1958) - The Lark Ascending
The Lark Ascending (1881) este o poezie de George Meridith, care spune povestea unui schiland care cântă o melodie cerească. L-a inspirat pe Vaughan Williams să compună o piesă muzicală cu același nume pentru vioară și pian în 1914, iar mai târziu a rescris-o pentru vioară și orchestră în 1920. Această piesă a fost dedicată violonistei britanice Marie Hall, care a lansat ambele versiuni. De atunci a devenit o piesă populară, mai ales în Marea Britanie, unde este interpretată regulat.
Compozitorul a citat rândurile poeziei în frunza de muscă a partiturii sale. Muzica este extrem de evocatoare și prezintă trăsături ale impresionismului. Folosirea scărilor, modurilor și ritmurilor cu flux liber creează o atmosferă puternic asociată peisajului englez. Compusă pe vremea Primului Război Mondial, seninătatea muzicii a contrazis situația din acel moment. Această piesă devenise o reprezentare a stilului englez într-o perioadă în care țara încerca să stabilească o identitate națională.
Janine Jansen joacă The Lark Ascending de Vaughan Williams
Camille Saint-Saëns (1835-1921) - Danse Macabre, Op.40
Danse Macabre, cunoscut și sub numele de Dansul morții, a fost inițial o melodie de artă pentru voce și pian, bazată pe textul lui Henri Cazalis. În 1874, Saint-Saëns a făcut-o într-o poezie tonică pentru orchestră cu o parte proeminentă de vioară solo, de obicei cântată de concertmaster.
Muzica începe cu douăsprezece note repetate de la harpă, semnalând că ceasul a lovit miezul nopții. Vioara solo intră apoi cu tritonul - cunoscut adesea ca diavolul în muzică, cu șirurile deschise în care șirul E a fost reglat la E flat ( scordatura ). Temele enigmatice ale dansului au fost apoi transmise în diferite secțiuni de instrumente, cu intensitate și energie crescândă. La mijlocul piesei se poate auzi un citat din Dies Irae - un requiem auzit de obicei la o înmormântare. Spre final, piesa se schimbă brusc cu un motiv de oboe care seamănă cu cioara unui cocoș și urmată de o melodie calmă în cheie majoră cântată de vioara solo, ceea ce sugerează că zorii se rup.
Saint-Saëns - Danse Macabre, Op 40
Leonard Bernstein (1918-1990) - Serenada după Simpozionul lui Platon
Serenada de Bernstein după Simpozionul lui Platon a fost compusă pentru vioară, corzi, harpă și percuție în 1954. Poate fi considerată un concert de cinci mișcări pentru vioară. Simpozionul este un text filosofic al lui Platon, care înfățișa un dialog fictiv de către un grup de bărbați notabili pe tema iubirii. Bernstein a numit fiecare secțiune a muzicii sale unui difuzor al simpozionului.
Fundația Koussevitzky a comandat această lucrare, iar Bernstein a condus premiera în 1954 cu Isaac Stern ca solist. Este incredibil de provocator atât pentru violonist, cât și pentru orchestră, datorită modificării frecvente a contorului și a modelului ritmic neprevăzut. Meticulozitatea lui Bernstein poate fi văzută de-a lungul partiturii, în ceea ce a fost considerată una dintre cele mai bune lucrări ale sale de concert.
Bernstein a scris următorul comentariu pe Serenada sa:
I. Phaedrus — Pausanias (Lento — Allegro): Phaedrus deschide simpozionul cu o orație lirică în laudarea lui Eros, zeul iubirii. (Fugato, început de vioara solo.) Pausanias continuă prin a descrie dualitatea iubitului și iubitului. Aceasta este exprimată într-un sonat-allegro clasic, bazat pe materialul fugato-ului de deschidere.
II. Aristofani (Allegretto): Aristofan nu joacă rolul de clovn în acest dialog, ci în locul celui al povestitorului de culcare, invocând mitologia basmului iubirii.
III. Erixymachus (Presto): Medicul vorbește despre armonia corporală ca model științific pentru funcționarea modelelor de dragoste. Acesta este un scherzo fugato extrem de scurt, născut dintr-un amestec de mister și umor.
IV. Agathon (Adagio): Poate cel mai emoționant discurs al dialogului, panegiricul lui Agathon cuprinde toate aspectele puterilor, farmecelor și funcțiilor iubirii. Această mișcare este o melodie simplă în trei părți.
V. Socrates — Alcibiades (Molto tenuto — Allegro molto vivace): Socrate descrie vizita sa în vizorul Diotima, citând discursul ei despre demonologia iubirii. Aceasta este o introducere lentă cu o greutate mai mare decât oricare dintre mișcările precedente și servește ca o reînnoire foarte dezvoltată a secțiunii de mijloc a mișcării Agathon, sugerând astfel o formă sonată ascunsă. Faimoasa întrerupere de Alcibiades și trupa sa de evocatori beți se deschid în Allegro, care este un rondo extins care se întinde în spirit, de la agitație prin muzică de dans jiglike până la sărbători vesele. Dacă există o sugestie de jazz în cadrul sărbătorii, sper că nu va fi luată ca o muzică greacă anacronică de petrecere, ci mai degrabă expresia naturală a unui compozitor american contemporan, îmbogățit de spiritul acelei petreceri de cină atemporală.
"Operele de artă fac reguli; regulile nu fac opere de artă." - Claude Debussy
