Ce este intonația?
Intonația se referă la precizia tonului, unde notele pot suna mai mari sau mai mici decât cele așteptate, dacă interpreții nu sunt bine pregătiți. Majoritatea studenților la vioară cheltuiesc o mare parte din efortul intonației în rutina lor de practică.
O intonație necorespunzătoare poate diminua calitatea tonului instrumentului și poate slăbi efectul armonic al întregului ansamblu. Publicul se va simți incomod sau mai puțin impresionat de o reprezentație cu o intonație slabă.
Potrivit lui Carl Flesch, un renumit pedagog în vioară, o intonație bună se referă la a avea urechi bune și degete sensibile pentru a se adapta rapid într-o secundă despărțită pe măsură ce se cântă nota. Bayla Keyes, profesor de vioară la Universitatea Boston, a spus că o bună intonație este atât o realitate acustică, cât și un fel de compromis societal, în care oamenii sunt deja obișnuiți să audă anumite tipuri de sunet.
Cunoscând cele trei sisteme de intonație, vom înțelege de ce uneori nota cea mai sonoră nu poate fi la tonul potrivit. Pe lângă asta, vom afla cum vibrațiile simpatice și o bună tehnică din stânga ne pot ajuta să cântăm vioara cu mai multă precizie.
Cele trei sisteme de intonație
- Temperament egal
Așa este reglat un pian. În sistemul de temperament egal, o octavă este împărțită în douăsprezece părți și fiecare semiton este „temperat”, astfel încât acestea sunt la aceeași distanță una de alta. Ori de câte ori violonistul cântă la un pasaj la unison cu pianul, cel mai bine este să folosiți reglarea temperamentului egal.
- Just Intonation (modelat după sistemul pitagorean)
Acesta este un sistem de intonație bazat pe sonoritățile pure ale intervalelor, cum ar fi modul în care violinistii își acordă șirurile deschise pe intervalul de cinci. Cele cincilea care sună cel mai bine, care oferă un „inel” frumos, vor fi puțin mai mari decât cele din cincimi găsite în sistemul de temperament egal.
Intervalele de treimi și șase vor crea un ton „al treilea”, ceea ce le face un sunet plăcut pentru interpreți și ascultători. Doar intonația este utilizată mai ales în pauze duble, pasaje corordiale și, într-o anumită măsură, în jocul de ansamblu.
- Intonație expresivă
Acest sistem de intonație este potrivit pentru a fi folosit pentru repertoriul solo. Notele clare sunt redate mai sus, iar notele plate mai mici, rezultând, de exemplu, ascuțirea G fiind mai mare decât A-flat. Semitonele sunt de obicei jucate foarte strâns pentru a obține expresia „maximă”. Într-o piesă de muzică în G major, un F-sharp foarte ridicat va crește tendința ca acesta să se rezolve în sus spre G; prin urmare, crește tensiunea și efectul emoțional al muzicii. Același lucru este valabil și pentru un semiton descendent.
Găsirea vibrațiilor simpatice
Pentru studenții aflați în fazele incipiente, învățarea jocului în ton constă în principal în a găsi acea rezonanță suplimentară creată de vibrațiile simpatice. Se întâmplă atunci când o notă cu degetul are același nume de literă cu un șir deschis care nu este redat. Cordonul deschis va vibra de-a lungul când nota aceluiași nume de literă este jucată la tonul potrivit, presupunând că vioara este reglată corect. Putem vedea clar în majoritatea cazurilor vibrațiile șirului deschis, dar este mult mai util să putem auzi sau simți această rezonanță.
Când notele care vor crea vibrații simpatice sunt în ton, le putem folosi ca ghid pentru a găsi celelalte note în mai multe moduri. Intervalele precum consoane perfecte (a patra, a cincea, octava), consoanele imperfecte (treimi, a șasea) și semitonele sunt instrumente foarte utile, dar nu garantează să ne ofere un sunet cel mai bine sunat, pentru că trebuie mai întâi să înțelegem rolul fiecărei note în cadrul ierarhiei tonale și a diferitelor sisteme de intonație la care trebuie să ne adaptăm în diferite cazuri.
Dezvoltarea tehnicii mâinii stângi
În afară de audiențe bune, violoniștii se bazează foarte mult pe memoria musculară pentru a obține o intonație bună.
În Principiile jocului și învățării viorelor, Ivan Galamian raportează mâna noastră stângă cu nevăzătorii care se ghidează pe căile lor prin atingerea obiectelor. El a vorbit despre importanța de a avea un „contact dublu” în mâna stângă, respectiv articulația de bază a degetului arătător și degetul mare, pentru a simți lățimea schimbătoare a gâtului viorii. Contactul dublu are loc între degetul mare și palma împotriva umărului viorii pe pozițiile superioare. Acest lucru permite mâinii noastre stângi să înțeleagă în ce poziție jucăm. Un astfel de contact nu trebuie să fie constant, mai ales în pasaje expresive care necesită mult vibrato.
Celălalt aspect la fel de important pentru o bună intonație este cadrul mâinii stângi. O formă frumoasă a mâinii, cu înălțimea corespunzătoare a degetului, încheietura relaxată și un nivel bun al brațului oferă un cadru în care degetele noastre să se poată identifica cu diverse modele ale degetelor. Practicarea cântarilor de două opriri în treimi sau octave antrenează mâna stângă pentru a menține cadrul în diferite intervale și poziții. O formă bună a mâinii permite, de asemenea, o mai bună independență a degetului - capacitatea unui deget de a se deplasa flexibil fără a-i afecta pe ceilalți.
"Nu există niciun fel de perfecțiune. Stabiliți un standard și apoi aflați că nu este niciodată suficient de bun. Când cânt bine o piesă, sper mereu că o voi juca mai bine mâine." - Jascha Heifetz
